Despre mine

Fotografia mea
M-am nascut pe 08.05.2009 in Timisoara, intr-o zi de vineri, la ora 13.00. Nu prea am plans cand am venit pe lume pentru ca eram foarte obosit si speriat de tot ce se intampla in jurul meu. Pana la urma mi-am dat drumul incet dar sigur, mai ales pentru ca cineva imi umbla in nas, dar m-am linistit cand o mana m-a ridicat si m-a asezat apoi pe pieptul mamei. In rest nu prea imi mai aduc aminte nimic din primele zile, pentru ca dormeam mult. Acum sunt mai maricel, in 08.11.2009 fac 6 luni, imi place sa ascult ce se intampla in jurul meu, sa mananc fructe pasate si sa ma joc cu manutele. Dar cel mai mult imi place sa fiu bagat in seama.

duminică, 28 februarie 2010

Jurnal de calatorie

Am promis ca voi posta detaliile calatoriei noastre in Germania si iata ca ma tin de cuvant.
Am pornit la drum vineri 5 februarie si ne-am intors acasa duminica 21 februarie. 16 zile pline de emotii, speranta, bucurie, lacrimi, agonie, multumire, fericire, fericire, fericire...
Nu m-am gandit sa tin un jurnal, aveam 2 carti la mine si le luasem cu intentia de a citi atunci cand Rares doarme sau cand situatia o permite, in special pentru a nu ma gandi prea mult la operatie. Dar nu m-am putut concentra la citit, nu am reusit sa parcurg nici macar o pagina... Si in spital fiind, m-am hotarat sa scriu, pas cu pas, tot ce se intampla, ce simt, ce vad, ce aud, ce gandesc. Mi-era mai usor sa scriu despre Rares, sa ma gandesc la el, decat sa citesc "Si tu poti fi supernanny - cum sa-ti cresti bine copilul" :) sau "Ecouri perene de lumina si credinta din Tara Sfanta", ambele primite cu cateva zile inainte de plecare de la oameni dragi.
Si asa s-a nascut "jurnalul de calatorie" din care voi impartasi cu voi cele mai importante momente.

Drumul spre Germania
Am plecat de-acasa cu inima stransa, dupa ce ne-am luat ramas bun de la parinti, frati, nepoti, toata lumea era cu ochii in lacrimi. De multe ori mi-am pus intrebarea daca am luat decizia cea mai buna alegand sa facem operatia (avand si pareri opuse) si, mai ales, sa o facem la Trier. Dar aceste semne de intrebare imi dispareau repede, pentru ca mereu am simtit ca trebuie sa facem ceva, ca nu putem sta sa asteptam. Vorbeam cu Adi si spuneam de multe ori ca nu mi-as putea ierta vreoda daca s-ar fi intamplat ceva stiind ca n-am facut totul pentru ca Rares sa fie bine, nu vroiam sa se ajunga la efecte ireversibile (ma speria tare avertizarea oftalmologului cu privire la posibilitatea pierderii totale a vederii)
Era vineri 5 februarie, ora 15.00 cand am plecat din Timisoara, vroiam sa trecem pe zi de Ungaria. Urma sa ne oprim in Germania intr-un orasel de langa Ulm, la Anna si Ewald Seeler, originari din Peciu Nou, dar stabiliti in Germania de peste 20 de ani, prieteni buni ai cumnatului nostru, Iulian care ne-a ajutat foarte mult si ne-a dus cu masina lui in Germania.
N-am avut probleme la vama, doar am fost intrebati unde mergem. Am trecut destul de repede de Ungaria, la fel si Austria, cu pauze scurte de tigara si cate o cafea de la termos. Lui Rares i-a priit drumul, a dormit foarte bine. Nici nu ma mir, la ce culcus i-am incropit cu cele 2 perne, plapumioara si paturile luate de-acasa.

Spre dimineata am intrat in Germania, iar in jur de 6 eram deja aproape de Ulm. Drumul a fost foarte curat, vremea in general buna. Pe la 8 am ajuns la fam. Seeler, oameni deosebiti, care desi nu ne cunosteau ne-au ajutat foarte mult, inclusiv financiar.
Sambata toata ziua, dar si noaptea care a urmat, am petrecut-o la Eislingen, iar duminica dimineata am pornit in jur de ora 9 spre Trier, de data aceasta cu Ewald ca sofer, in microbusul familiei Seeler.

In Trier
Dupa un drum de peste 4 ore, am ajuns in curtea spitalului.

Anna ne rezervase pe numele ei o camera pentru 7 nopti la casa de oaspeti (hotelul) din cadrul spitalului asa ca in foarte scurt timp eram deja cazati si despachetati. Pentru ca Ewald a vrut sa-si ofere ajutorul pana la capat, a ramas cu noi in Trier pana a doua zi, pentru a ma ajuta cu orientarea in spital si traducerea in germana in caz de nevoie.
Eram impresionata de cladirea spitalului, format din doua aripi: spitalul propriu-zis si casa de oaspeti.


Aflasem ca inainte, cu multi ani in urma, spitalul fusese o manastire. Probabil asa se explica si prezenta multor calugari pe holuri, pozele de pe pereti dar si bisericuta extraordinar de frumoasa din interior.



Duminica a trecut foarte repede, am stat in camera cu Adi si Rares, ne-am jucat, am povestit, am tras un pui de somn cu Rares. Ewald si Iulian au facut o plimbare si ne-au pus la curent cu ce au vazut, Trierul este un oras vechi, cu cateva puncte turistice foarte frumoase, iar Luxemburgul este la doar 2 km distanta, cu primul oras cam la 20km.




Prima noapte in Trier a fost una agitata pentru mine, aveam emotii pentru a doua zi, stiind ce urmeaza, mi-era frica.





Intalnirea cu prof. Bettag
Prima a avut loc luni 8 februarie dimineata dupa ora 9, chiar la biroul sau. Am stat foarte putin de vorba, ne astepta mult mai tarziu in cursul zilei, dupa cum il anuntasem eu, mi-a explicat ca internarea va avea loc a doua zi la spitalul de copii din Trier, datorita varstei multe prea fragede a lui Rares, si ne-a chemat in aceeasi dupa-masa la ora 5 pentru un consult si o discutie mai detaliata.
Dupa ora 17 ne-am intalnit: eu, Adi si Rares pe de-o parte si prof Bettag, pe de alta. Discutia a durat cam o ora, cu calculatorul deschis si imaginile RMN-ului in fata. Si ne-a explicat: in ce consta operatia, care sunt riscurile sa o facem, dar si riscurile sa nu o facem, cat dureaza, ce sanse sunt ca Rares sa-si revina. Ne-a raspuns la intrebari, ne-a intrebat. Totul intr-o atmosfera deschisa, relaxanta, amabila, profesionista. Si total diferita de ceea ce traisem pana atunci acasa. Fara a folosi cuvinte mari, pot sa spun ca m-a impresionat. Se vedea clar ca este foarte pasionat de ceea ce face. Cata diferenta intre el si unii medici de la noi, ajunsi la o anumita varsta, capatuiti din spagutele primite si super-sictiriti. Sa fac doar o comparatie: prof Bettag - sef sectie neurochirurgie la Spitalul Barmherzigen Brüder din Trier si prof. Ciurea - sef sectie neurochirurgie la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucuresti. Prof. Bettag vorbeste cu noi o ora si ne intreaba la sfarsit daca mai avem intrebari lasandu-ne numarul de telefon al secretarei pentru orice intrebari, nelamuriri sau mesaj am avea in zilele urmatoare. Prof. Ciurea ne "suporta" in biroul sau 2 minute, stam in picioare umili, cu mainile la spate. Si cand vrem sa-i aratam RMN-ul facut cu doar 3 saptamani in urma la Timisoara, ne spune: "n-am timp sa ma uit peste CD, nu vedeti cata lume e la usa?!" si ne trimite la un cabinet privat sa repetam RMN-ul, despre care ulterior aflam ca e al fiului sau... dar el bineinteles ca nu ne spune asta ci doar ne intreaba daca avem bani?!
Asa ca, nu exista termen de comparatie, si cu asta cred ca am spus tot.
M-am linistit putin dupa ce am vorbit cu profu', desi spaima exista inca pentru ceea ce avea sa urmeze. Rares urma sa fie internat a doua zi dupa ora 9 la un alt spital, cu sectie de pediatrie: Mutterhaus der Borromäerinnen, iar operatia era programata pentru joi 11 februarie. Discutia cu prof. Bettag m-a ajutat sa-mi pun putin ordine in ganduri, sa ma linistesc si lamuresc in unele privinte. Daca atunci cand ne-am hotarat sa venim la Trier la prof. Bettag, decizia a fost luata in functie de ceea ce citisem sau auzisem, acum eram convinsa ca am incredere sa-mi las copilul pe mainile lui.
A doua noapte in Trier a fost una mai linistita, eu si Rares am dormit intr-o camera separata, iar tati si unchiu' au ramas sa se acompanieze in sforaituri in camera rezervata de Anna cu o saptamana inainte.
In ultimele nopti am dormit rau si am visat urat, iar dimineata incercam sa nu ma gandesc la asta si sa nu asociez cu ceea ce s-a intamplat inainte de a se naste Rares. Atunci visam urat nopti la rand, visam ca mereu cineva vroia sa ni-l ia pe Rares si fugeam, fugeam mereu, sa-i prind, sa-i caut, si peste tot in jur vedeam ape, mare, nisip, pereti inalti. Si mereu si mereu, nopti la rand. Ciudat, si foarte obositor. Si dupa ce am aflat ca Rares e bolnav, m-am gandit mult timp: oare chiar exista un al noulea simt si in interiorul meu simteam ca Rares nu e bine??!! Nu stiu... Stiu doar ca acum totul va fi bine, pentru ca trebuie sa fie bine, pentru ca Dumnezeu ni l-a dat sa ne putem bucura de el. Pentru ca n-am facut rau niciodata nimanui, pentru ca cred despre noi ca suntem oameni buni. Si Dumnezeu ii ajuta pe oamenii buni. Si de-asta nu mai conteaza ca am inceput sa visez din nou urat.

Internarea la Mutterhaus der Borromäerinnen
Am ajuns la spitalul de copii marti 9 februarie pe la 9.15. La receptie o calugarita si un domn, foarte amabili fac tot efortul sa se faca intelesi cand aud ca nu vorbim decat engleza. Suntem condusi la secretariat de unde o asistenta ne conduce spre biroul de internari.
Emotia se transforma pe rand in mirare si apoi in admiratie. Sigur ma puteti intelege, venim din Romania si nu suntem obisnuiti cu astfel de tratamente. Totul este foarte organizat. Intr-un spital cu 7 etaje si o gramada de departamente, 3 birouri fac internari. Iei bilet de ordine si urmaresti care birou afiseaza numarul tau. In nici 2 minute intru, explic despre ce este vorba, mi se fac actele pentru internare si ... stupoare. Cand intreb unde trebuie sa platesc (credeam ca nu vom fi internati pana nu achitam un avans) mi se spune ca la externare primesc factura si trebuie sa o platesc in termen de o luna??!! Dau din umeri si pentru moment accept explicatia functionarului.
De la imternari o asistenta ne conduce la etajul III, pe sectia 37 pediatrie unde Rares va sta pana la operatie si probabil si dupa. Salonul 3134.

Suntem imediat preluati de o alta asistenta, dar din nou raman masca: intr-un interval de 3-4 minute cat am stat pe hol, alte 2 asistente vin la noi, se prezinta amabil si ne intreaba cu ce ne pot ajuta. Se pierd putin cand le raspundem in engleza, dar sunt in continuare foarte amabile. Nu-mi vine sa cred... ca nu am parte de priviri plictisite si raspunsuri in doi peri, de vesnicul "asteptati la usa" (in traducere "stai sa-mi termin tigara").
Ajungem intr-o camera unde Rares este examinat: greutate, inaltime, temperatura, perimetru cranian, intrebari, raspunsuri, din nou intrebari, asistenta scrie, scrie, si intreaba iara. Medicul pediatru il intoarce pe toate partile, se uita in toate orificiile,intreaba si el mereu si imi explica. Multe. Ce teste vor fi facute, analize, in ce consta pregatirea pentru operatie, ce medici il vor mai vedea pe Rares. Eu tac si ascult. In final medicul ii ia sange (o alta diferenta, in Germania nu asistentele iau sange pacientilor din vena! ele doar aplica tratamentul prescris) o gramada de sticlute, cu capac rosu, verde, galben, albastru, portocaliu, nu mai stiu cate am numarat. Pana la urma totul se termina si pot sa-l iau in brate. Si-l linistesc...puiul meu drag.
Suntem condusi in salon: 2 patuturi de metal frumos colorate, unul ocupat, unul liber. Camera frumos pictata, mobila colorata, draperii colorate, daca nu ar fi lumina de neon si perfuzia pe manuta baietelului din salon nu ai spune ca esti intr-un spital.



Nu apuc sa despachetez bine si sa ma dezmeticesc, ca deja vine primul cadru medical: fizioterapeuta vrea sa-l consulte pe Rares. Mergem intr-o alta camera, care se foloseste pentru recuperare (recunosc masa mobila si multe lucruri similare cu cele care exista si la cabinetul privat la care mergem noi in Timisoara). Vorbim despre Rares, despre recuperare si despre rezultatele pe care le-am avut pana in prezent. Si il consulta, manute, picioruse, intins pe spate, intins pe burtica, cu capul in sus, cu capul in jos... Dupa jumatate de ora ne intoarcem in salon.
In cateva minute o asistenta ne conduce la parter, unde facem testul PEV - potentiale evocate vizuale!!! pe care nu-l facusem in tara, trebuia sa mergem la Bucuresti sau in Ungaria pentru a-l face.
Urmeaza eco Doppler la organele interne: inima, ficat, splina... tot, inclusiv vezica. La sfarsit medicul imi spune ca e in regula si imi da o serie de imagini listate pentru a le duce asistentelor, pe sectie.
Printre picaturi reusesc sa-l adorm pe Rares, apoi sa-i dau sa manance, suntem tot pe fuga. Avem multe de facut in cele 2 zile de dinainte de operatie.
Seara se incheie cu consultul oftalmologic, care e si cel mai dificil. Stiam ce urmeaza, pentru ca facem ceva similar in Timisoara o data la 3 luni. Si acum sunt mandra sa spun ca dna dr Stoica Florina, la care mergem noi la Maternitatea Odobescu ii depaseste pana si pe cei din Germania in domeniul acesta. Dupa ce l-au consultat pe Rares le-am aratat scrisoarea medicala facuta de dr Stoica, tradusa in germana, si au fost impresionati. Surprinsese mult mai multe detalii la oftalmoscopia indirecta decat reusisera ei cu acelasi fel de aparat. Deci nu e totul pierdut. Mai avem si medici buni. Rar, dar exista.
Acum este ora 18.10, Rares doarme de aproape 30 de minute. Baietelul din salon face o galagie de ma enerveaza si parca vad ca-l va trepe Rares in cateva minute.
Mi-e somn, ma dor toate, si VREAU ACASA!!! Impreuna cu Rares sanatos. Vreau sa treaca tot si sa spun in sfarsit ca totul este bine...

Prima noapte in spital
Dupa ora 9 ne-am pregatit de culcare, baietelul din salon dormea deja de la 8, iar mamica lui se uita la TV. Nu am insistat sa comunic cu ea, am incercat sa-i pun cateva intrebari dar mi-a raspuns scurt, la obiect, si am lasat-o in pace. Inainte de 10 Rares a adormit, ma intind si eu. 10, 10.15, ...11, 12, nu stiu cand am adormit dar la fiecare miscare sau mic zgomot am deschis ochii. Rares dormea destul de bine, s-a trezit o singura data. La ora 4 baietelul din patutul alaturat tipa ragusit, nu stiu daca se vaita, rade sau plange. Cert e ca s-a trezit. Mama lui ... nimic, dormea dusa. Galagie mare... copilul maraie, se invarte in pat, se ridica in genunchi, pe burta, pe spate, intr-un final mama lui "ssssss". Copilul nimic, continua cu galagia, vorbeste, rade, se zbate, ora 4.10, 4.15, 4.20. Ma astept din minut in minut ca Rares sa reactioneze la galagia din salon. Baietelul la un moment dat se misca asa de tare in patut incat acesta se zguduie inainte si inapoi, desi piedicile sunt puse la rotile. Intr-un final mamica lui se ridica din pat, ii tot sopteste ceva printre gratiile patutului. Degeaba, Rares s-a trezit. Era 4.30. L-am luat in brate, am incercat sa-i dau sa suga in speranta sa-l adorm din nou. Nici vorba sa reusesc. Vecinul nostru de salon face scandal in continuare, se joaca dintr-un capat in altul al patutului de parca ar fi ziua in amiaza mare. Iar eu nu am decat un singur gand in minte: "mama, ce te-as bate". In final si Rares si baietelul adorm in jur de ora 6. Dupa ora 8 incepe o noua zi de teste, analize. La 9 vine din nou fizioterapeuta, mergem in sala de recuperare, il dezbrac pe Rares si incepe consultatia. Ni se alatura colega ei, terapeut Vojta. Ma roaga sa fac exercitiile cu Rares, asa cum le fac acasa. Ma urmareste cu atentie. In timp ce lucrez ii explic ce fac si ce urmaresc la Rares. Spate stanga, lateral stanga. Spate dreapta, lateral dreapta. Burtica stanga, burtica dreapta. Explic mereu. Ma lauda, e mirata ca lucrez asa de bine. Sunt mandra de mine, si sunt si mai mandra de Claudia, terapeuta noastra care mi-a fost un bun profesor. Stiu ca am avut ambitia de a invata pentru a-l ajuta pe Rares. Si stiu ca a contat mult faptul ca am avut langa un om care a avut rabdare sa ma invete, sa-mi explice, sa-mi raspunda la intrebari si chiar sa ma corecteze cand era nevoie.
Dupa vreo 2 ore facem un EKG. Rares e destul de cuminte, mai ales ca nu dureaza foarte mult.
Dupa alte aproximativ 2 ore suntem dusi la alta sectie, pentru EEG, aici stam mai mult si Rares se plictiseste repede.
Ma bucur pentru ca vecinul nostru de salon se pregateste de plecare, imi dau seama dupa agitatia din jur, mama face bagaje, il imbraca frumos, vine si tata. Ma bucur ca ramanem singuri in salon, gandindu-ma ca e mai bine sa fim linistiti in noaptea de dinainte de operatie.
Ne viziteaza anestezistul care imi prezinta riscurile pe care le presupune anestezia, imi raspunde la intrebari si imi da sa semnez un formular.
Si surpriza, dupa ora 14 vine un medic care imi spune ca voi merge impreuna cu Rares la celalalt spital pentru a semna acordul pentru operatie. Desi toate testele si analizele si recuperarea dupa operatie se faceau la spitalul de copii, interventia propriu-zisa urma sa aibe loc in sala de operatii a prof. Bettag, la celalalt spital. De asemenea, mi se spune ca s-ar putea sa petrec noaptea acolo, daca neurochirurgul va decide asta, avand in vedere ca dimineata la 07.30 oricum ar trebui sa ma prezint cu el acolo.
Inainte de a pleca vine si neurologul, il consulta pe Rares direct in salon, imi pune tot felul de intrebari, se uita cu atentie la el si noteaza tot felul de amanunte in agenda. Sunt impresionata de tot prin ce am trecut pana acum de la internare. Oamenii acestia chiar lucreaza in echipa. Neurochirurgul a trimis unui pediatru scrisoarea mea prin care prezentam starea lui Rares, iar acesta a organizat toate consultatiile necesare tinand cont de afectiunile lui Rares dar si de ceea ce avea sa urmeze, adica operatia.
La 15.30 plecam, avem taxiul asigurat pana la celalat spital.
Ne intalnim cu profu' care dupa ce se asigura ca avem unde ramane peste noapte (aveam rezervate camere la casa de oaspeti din cadrul spitalului) ne mai explica o data detaliile interventiei, riscurile, si ne da sa semnam acordul. Discutia s-a terminat cu o strangere puternica de mana, in timp ce profu' imi spunea "doamna, nu va faceti griji". Raspunsul meu a fost, cu vocea tremuranda si lacrimi in ochi: "trebuie sa-mi fac griji, sunt mama lui, dar stiu ca e pe maini bune". Doctorul mi-a zambit cald si mi-a multumit. Si am iesit.
Pentru mine decizia de a ramane peste noapte in hotel si nu in spital a contat foarte mult. Psihic. Eram atata de agitata si ingrijorata incat aveam momente cand simteam ca nu ma pot stapani sa nu plang. Asa ca ne-am petrecut seara jucandu-ne cu Rares, l-am pupat, l-am leganat pe picioare, i-am facut o baita in dus (prima data in viata lui! dar a suportat destul de bine).
Am reusit cat de cat sa evit sa ma gandesc la a doua zi, si sa imping undeva adanc in mine emotiile si grijile care nu-mi dadeau pace. Dar, fara sa vreau, aveam momente cand gandurile ma napadeau. Si am ajuns sa ma gandesc la un moment dat ce ma fac daca se intampla ceva rau, si apoi din nou incercam sa-mi revin la optimismul care ma caracterizeaza in general. Dar daca??? Si ajung sa ma gandesc ca n-am suficiente poze cu Rares, ca n-am facut inca atatea lucruri cu el, si ca TREBUIE SA FIE BINE!!! Te rog Doamne Dumnezeule, ai grija de el, sa fie bine. Si lacrima imi curge pe obraz, dar o sterg repede si ma joc cu Rares. Si il rog pe Adi sa ne faca o poza.
A adormit usor, repede. Si era asa senin, si calm. Exact opus mie. Numai eu si Dumnezeu stim ce era in sufletul meu in momentele acelea. M-am rugat sa fie bine si incercam sa nu ma gandesc la altceva decat la imaginea medicului dupa operatie care vine spre noi si ne spune ca totul e in regula.

Dimineata, inainte de operatie
Rares s-a trezit singur pe la 7 fara 10, a inceput sa rada cand mi-a auzit vocea. Dragul de el... Ma durea sufletul. L-am schimbat, l-am imbracat. Si l-am tinut in brate, si l-am pupat. Si m-am rugat mereu in gand.
La 7.15 am plecat spre sectia 3C unde ne spusese neurochirurgul ca trebuia sa ne prezentam la 7.30. Ajungem. O asistenta ne preia, trebuie sa asteptam pana vom fi chemati la sala in care Rares va fi pregatit pentru operatie. Il tin in brate, Adi tot ma intreaba daca nu vreau sa i-l dau lui. Vreau sa-l tin eu, sa-l simt langa mine. Imi vine sa plang mereu. Cateodata nu ma mai pot abtine si lacrimile imi curg pe obraji. Si ma intorc cu spatele si ma sterg. Trebuie sa fiu tare, sa gandesc pozitiv cum am facut si pana acum, sa am incredere in Dumnezeu. Mereu ma gandesc la ce mi-a zis parintele Benescu cu o zi inainte de a porni la drum cand a venit pe la noi sa faca o rugaciune pentru Rares: "aveti incredere... grija nu este de la Dumnezeu". Si de cate ori imi repet cuvntele lui in minte ma intaresc si imi revin.
Asistenta il unge pe Rares cu o crema pe dosul palmelor, ii masoara temperatura, ii administreaza un medicament anal. Rares plange, il iau in brate si imi vine sa plang din nou. Incep sa-l plimb prin camera, ii cant. Ii place. Nu mai plange. Stiu ca se apropie ora la care va trebui sa-l ducem spre sala de pregatire, in germana ii spune "aufwachraum". Il strang tare in brate, ma apropi de Adi, vreau sa-i spun Tatal nostru, dar nu pot sa-i fac cruce. Adi o face in locul meu, iar eu ii soptesc rugaciunea si ma rog sa fie bine. Mi-e asa de frica...
In cateva minute plecam la parter, asistenta ne spune ca putem merge doar pana la usa salii respectire si va trebui sa i-l dau ei. Ajungem la sala. Pe hol ne opreste. Usile sunt larg deschise, ma uit inauntru, anestezista, inca vreo 2 asistente, asistenta impinge in sala patutul cu rotile, iar eu il am pe Rares in brate, infasurat in paturica lui. Asistenta intinde mainile si mi-l ia usor din brate. Il sarut pe obraz, pe manuta, la fel si Adi, il mangai pe manuta. Asistenta zambeste si se intoarce cu spatele, intra in sala. Usile sunt larg deschise si ne uitam dupa ea. Nu-mi vine sa plec. Stam amandoi ca trazniti in usa si ne uitam. Asistenta ne face semn zambind ca trebuie sa plecam. Iesim cu greu, fara nici un cuvant. Mergem afara. Sunt doar in bluza de trening, ninge, bate vantul, e frig, dar parca ma ajuta sa-mi revin. Mi se usuca lacrimile pe obraji si ma linistesc dintr-o data.

Asteptarea
Am trecut pe la capela, apoi am urcat toti 3 in camera (eu, Adi si Iulian, unchiul lui Rares). M-am asezat pe pat, m-am intis putin, dar a trebuit sa ma ridic. Trebuia sa-mi gasesc o ocupatie, altfel o luam razna. M-am pus sa-i fierb apa pentru termos, am pregatit bagajul pe care urma sa-l iau din nou la celalat spital unde aveam sa mergem dupa operatie. M-a sunat Ramona, buna mea prietena, care e extraordinara. Prietena mea de-o viata, cum am numit-o, stie sa ma asculte si cand rad si cand plang. Si de data asta plangeam.
Dupa 10 ne-am dus la sectia 3C sa vedem ce vesti are asistenta despre Rares. M-am simtit usurata cand asistenta ne-a spus ca Rares a reactionat bine la anestezie, ca totul e in regula si ca in urma cu 10 min cand vorbise ea cu unul din cadrele din echipa operatorie, Rares era la tomograf.
Am urcat din nou in camera, am mancat putin, si am vorbit mult. Toate discutiile in care baietii ma angrenau m-au ajutat sa uit pe moment de ganduri si griji.
La 12 am urcat din nou pe sectie, asistenta a dat un telefon si... soc, Rares de-abea intrase in operatie, cand de fapt trebuia sa iasa. Nu mai intelegeam nimic, ce se intamplase??? Ne spune sa nu ne facem griji, ca au fost niste probleme, dar e totul in regula. Am intrat din nou in trepidatii, inca 2 ore de asteptare si de emotii, si de griji.
Dupa 14.15 am urcat din nou pe sectia 3C, am intrebat asistenta daca stie ce se intampla si ne-a zis sa mai asteptam vreo 10 minute, asa ca am coborat la parter pe canapelele din hol. Stand toti trei, tacuti si ingandurati, a trecut pe hol si ne-a observat dna Gonzalez, secretara prof. Bettag. A venit zambind spre noi si mi-a zis ca tocmai ne sunase in camera, sa ne anunte ca operatia e gata, ca totul e in regula si Rares este bine. Ce usurare!!! O piatra mi s-a luat de pe inima. Am urcat repede pe sectie, iar asistenta ne-a condus la alt etaj si dupa ce a cerut permisiuna medicilor ne-a dat voie sa intram cateva secunde sa-l vedem pe pui. Dragul meu, era treaz, nu demult iesise din operatie, era intors pe o parte, acoperit bine si plin de fire. Nu se uita la mine, era moale si somnoros. Si asa frumos, puiul meu. Lacrimile ma podidesc dinnou, si de bucurie ca a trecut operatia cu bine, si de durere ca il vad asa.
Mi s-a spus ca trebuie sa soseasca paramedicii, ca voi merge impreuna cu ei in ambulanta la spitalul de copii, unde in prima faza Rares va fi internat la terapie intensiva.
In aproximativ 20 de minute am plecat, in afara de paramedici in ambulanta s-a aflat si unul din cei 2 medici anestezisti care asistase la operatie. Tot drumul am stat la capul lui Rares si l-am mangaiat pe frunte. Asa mic si nejutorat, dar cel mai mare luptator. In doar cateva minute am ajuns la spital, am urcat la etajul 4. In timpul in care paramedicii, anestezistul, asistentele il mutau si instalau pe Rares in patut, la aparate, o asistenta m-a lut si m-a condus in afara spitalului explicandu-mi ca noaptea, pe perioada cat Rares va fi la terapie intensiva, nu am voie sa stau in salon si ca mi se asigura cazarea intr-o vila de langa spital. Asa ca in aproximativ 20 de minute mi s-a aratat, predat cheia si explicat tot ce trebuia legat de vila, intre timp m-am intalnit si cu Adi care a venit cu un taxi in urma ambulantei si apoi am mers la Rares. Aveam voie sa stau la terapie intensiva doar intre orele 09-24. In caz de nevoie asistentele ma puteau suna in vila, pentru a ma prezenta la spital in timpul noptii sau mai repede dimineata.

La terapie intensiva - 11.02.2010
ora 16.00 Rares doarme. Sunt langa el, in sfarsit!!! Iubirea mea mica, iubirea mea mare... cea mai mare. Doarme. Asa frumos, pe o parte, asa cum ii place lui, cum dormea si azi-noapte cand ma uitam la el si ma rugam sa fie bine.
ora 17.31 Rares s-a trezit, am vorbit cu el, nu reactioneaza. S-a intors de cateva ori, dar nu s-a uitat la mine... In cateva minute a adormit din nou, acum stau si ma uit la el, si mai scriu cate ceva. E asa de frumos. Si il iubesc asa de mult...
Fire peste tot, picioruse, mana dreapta, aparate peste tot in jurul nostru. Fiecare monitorizeaza ceva: puls, tensiune, inima, respiratie, saturatia de oxigen... perfuzii multe si nu mai stiu.
Si Rares doarme. E asa frumos. Plang. Probabil ma descarc, trebuie sa ma linistesc. Stiu ca totul va fi bine.
Am reusit sa trimit cateva SMS-uri catre persoanele apropiate, vesti despre Rares, toti asteptau probabil cu sufletul la gura. Le multumesc tuturor care s-au rugat pentru Rares.
ora 18.16 Rares doarme si tocmai a zambit in somn. Viseaza ceva frumos, ingerasii sunt cu el... iubirea mea.
Asistenta vine mereu, citeste pe ecran, noteaza tot felul, ii administreaza tratamentul, masoara temperatura.
ora 19.55 Rares vrea sa se trezeasca, misca ochii... mami, mami, puiut.
ora 21.24 S-a trezit puiutul meu, i-am cantat, l-am mangaiat, dar n-am reusit sa-i smulg nici un zambet. Pana sa se trezeasca profu' ne-a vizitat, mi-a explicat de ce a avut intarzierea (pentru ca oftamologul recomandase consultul sub anestezie, un medic din spitalul mare a incercat fara succes sa vizualizeze fundul de ochi, asa ca Rares a trebuit sa fie bagat la eco pentru un test suplimentar, iar toate aceste incercari plus testul intarziasera operatia cu aproape 2 ore). Mi-a explicat cum a decurs operatia, nici aici planul de-acasa nu s-a potrivit cu cel din targ, in sensul ca in loc sa foloseasca doar endoscopul a trebuit sa faca micro-chirurgie si efectiv sa taie peretele chistului care a fost mult mai dur, mai tare decat se credea initial. Profu' a reusit sa deschida un canal spre ventricol dar si spre cisterne, astfel incat acum lichidul cefalorahidian din chist circula pe un traseu normal si, implicit, chistul nu mai manifesta efect compresiv pe zona din jur. Mi-a confirmat categoric ca chistul era de tip arahnoidian si nu porencefalic, ca era o formatiune chistica benigna nefiind necesara trimiterea unei mostre la histologie, nefiind vorba de o tumoare. Mi-a explicat ca suturile au fost facute cu fire care se absorb si ca in cateva zile pansamentul va fi dat jos astfel incat rana sa se poata vindeca repede. Mi-a dat si vesti bune despre ochisorul stang, intr-un final oftalmologul a reusit sa vada fundul de ochi, iar acesta arata bine.
Intre timp, s-au schimbat si asistentele, aceasta a doua mi-a explicat ca va trebui sa plec pana la ora 24, dar ca daca se intampla ceva peste noapte, voi fi sunata in camera in care sunt cazata.
E bine. Sunt foarte obosita, dar atat de fericita si multumita de cum au decurs lucrurile pana acum. Oricand, cu mana pe inima o spun, indiferent de ce s-ar fi intamplat, as fi recomandat oricui acest spital, acest medic. De fapt, as recomanda strainatatea in locul Romaniei. E incredibil cum poate sa functioneze totul aici. De la femeia de servici si pana la director. Toata lumea isi da interesul si iti arata minut de minut ca e la dispozitia ta si ca face totul ca tie sa-ti fie bine.
ora 22.04 Casc, mi-e somn, ma uit la Rares, e atat de senin, din cand in cand zambeste in somn. Doamne, cat de mult il iubesc.
ora 22.48 Rares s-a trezit, i-am picurat cateva picaturi de ceai pe buze care sunt foarte uscate, scoate limba - ori nu vrea, ori nu-i place ceaiul.
ora 24.29 Sunt in camera din vila de langa spital, unde mi s-a ofeirt cazare peste noapte. Sunt in pat, nici nu e nevoie sa tin lumina aprinsa ca sa pot scrie, suntem pe o strada foarte bine luminata. Afara ninge cu fulgi din ce in ce mai mari...
Am plecat la 24 fara 10 din salonul lui Rares, l-am lasat dormind dupa ce am reusit sa-i dau nu doar ceai ci si putin lapte. E semn bun, incepe sa manance.
Multumesc Doamne Dumnezeule Mare pentru ca mi-ai vegheat puiutul in aceasta zi de mare incercare si fa la fel in noaptea asta si in toate ce vor urma.

12.02.2010
ora 09.30 Sunt cu Rares de la 6.30, m-a sunat asistenta ca se trezise si incepuse sa planga. Acum doarme. Asistenta tocmai m-a anuntat ca putin mai tarziu va veni sa-i ia sange pentru analize. Rares a facut febra, ceva nu e in regula. Aseara cat am stat cu el, i-am masurat temperatura de 2 ori, era sub 37. De dimineata dupa ora 8, avea 37,8. I-a fost administrat un supozitor cu paracetamol si de cand a iesit din operatie a inceput si un tratament cu antiobiotic, preventiv. Nu are voie sa faca vreo infectie!
ora 12.12 Adi a plecat sa faca niste cumparaturi, ceaiul primit in spital Rares il scuipa iar al nostru s-a terminat. Intre timp Rares a mai servit un biberon de lapte. Temperatura a scazut la 36,9. Toate semnele vitale arata bine, starea lui Rares este stabila, iar seful de sectie m-a anuntat ca azi vom fi mutati inapoi pe sectia 37 pediatrie, unde am stat cele 2 zile inainte de operatie.
Nu incetez sa ma minunez de conditiile din acest spital. Si imi aduc aminte de ce e la noi. Cand eram insarcinata cu Rares si am facut o viroza respiratorie am fost internata 6 zile in spital la Maternitatea Odobescu, la izolator (ca sa nu imbolnavesc alte gravide sau lauze). Salonul in care stateam era separat, afumat pe la colturi (sau poate murdar sau mucegait, nu stiu), cu numere de telefon si nume scrijelite pe pereti, cu paturi metalice acoperite cu cearsafuri uzate si pline de pete de sange. Groaznic, parca eram la puscarie. Si, desi se presupunea ca trebuia sa stau izolata, cand se servea masa, infirmiera ma chema tot pe hol sa iau mancare, unde stateam nas in nas cu celelalte paciente. Iar de baie si WC nu mai spun. Ti se intorcea stomacul pe dos de cate ori intrai. Jeg, mizerie, imputiciune. Asa ca, da, nici nu exista termen de comparatie intre ce e la noi si ce e la ei.

13.02.2010 ora 12.17
Ieri in jur de ora 14 am fost mutati de la terapie intensiva, suntem in acelasi salon ca inainte, 3134, dar de data asta singuri. Si e muuuuult mai bine!
Rares are in continuare perfuzii, una pentru hidratare si una pentru antiobioticul ce i se administreaza la interval de 8h. Inca primeste supozitoare cu paracetamol, nistatin. A facut febra si aseara si azi, am discutat despre asta si cu neurochirurgul aseara cand a fost sa-l consulte pe Rares. I-a schimbat pansamentul, i-am vazut si eu rana de la cap, taietura are cam 3-4 cm, profu' spune ca arata foarte bine, si in curand scapam detot de pansament. Profu' spune ca decizia cu privire la externare o vor lua medicii pediatrii, dar ca ar fi bine ca in cazul in care ne externam sa mai stam cateva zile in casa de oaspeti a celuilalt spital pentru a fi sub controlul lui si a pleca acasa doar cand Rares e destul de bine pentru a suporta calatoria.
Rares azi-noapte a dormit bine, e mult mai linistit, probabil si durerile sunt mai mici cu fiecare zi ce trece. Nu mai sunt ingrijorata de temperatura, pentru ca puiutului meu ii iasa primul dintisor!!! Am observat ca are sange pe limbuta si cand i-am cascat putin gurita am observat dintisorul mic si alb ce crapase gingia. Si, desi inca are temperatura, s-au linistit si medicii pentru ca analizele i-au iesit bine. Rares chiar a inceput sa rada si sa reactioneze la ce se intampla in jurul sau. Mananca din ce in ce mai bine si e tot mai vioi.

ora 18.13 Rares doarme, Adi tocmai a plecat spre camera unde e cazat impreuna cu Iulian.
Am avut o singura problema, i s-a umflat manuta de la perfuzii, asa ca flexul a trebuit scos. Macar am scapat de perfuzia permanenta, cea de hidratare, medicul a decis ca nu mai e nevoie. In schimb, mai avem de luat antibiotic, asa ca a trebuit prinsa o alta vena. Si pentru ca manutele si piciorusele sunt ciuruite si medicul nu a mai gasit o vena, flexul i-a fost prins la cap. A plans asa de tare, saracutul!

14.02.2010 ora 18.44
Rares doarme, e a treia runda de somn pe ziua de azi si cea mai lunga. Sa-l trezesc? Sa nu-l trezesc? Nici nu mai stiu cum sa fac. De cand suntem aici i s-a cam dat programul peste cap.
Azi a fost foarte bine, nu mai avem temperatura, e vioi, il recunosc pe Rares al meu de-acasa. Si observ lucruri noi: e mult mai prezent, e atent la ce se intampla in jurul lui, tine jucaria cu mana dreapta!!! daca i-o pun eu intre degete, ceea ce acasa n-a facut niciodata. Rares e plin de premiere de cand suntem aici, cred ca ii prieste aerul de Germania :), primul dintisor, prima joaca cu manuta dreapta, primul somn pe burtica (chiar acum, in timp ce scriu:)


15.02.2010 ora 09.25
Rares doarme, era treaz de la 7.30, a dormit foarte bine noaptea trecuta, s-a trezit o singura data.
Ma gandesc acum la Raul si parintii lui, sigur sunt deja in aeroport la Timisoara, pregatiti de plecare si plini de emotii. Ma rog ca totul sa fie bine si pentru ei. Ieri am vorbit cu Mihaela, era foarte speriata. Sunt sigura ca totul va fi bine.
Noi suntem pe ultima suta de metri, ieri dupa-masa cand a venit profu' in vizita mi-a spus ca probabil marti lui Rares i se va face un RMN si poate miercuri ne externam. Desi profu' a spus ca va dura cateva luni pana vom vedea rezultatele operatiei, eu sunt optimista si sigura ca Rares va recupera mult mai repede decat credem noi.
Vom mai sta in Trier probabil pana sambata dimineata, profu' spunea ca ar fi bine sa mai fim aproape cateva zile pentru a-l putea consulta pe Rares.
Ieri am vorbit la telefon cu parintii mei, cumnata, si nepotica mea, Andreea. Cand am intrebat-o ce sa-i aduc cand vin acasa, mi-a spus "pe Rares sanatos". Asa va fi, sunt convinsa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, totul e posibil.
Astazi din cate se pare nu vom avea vreun program deosebit, nu stiu daca i se vor mai face ceva teste, dar nu cred. I s-a luat doar sange si proba din scaun pentru analize.
ora 15.28 Rares tocmai a papat, din pacate cu asta stam mai rau. Aici pentru copii asa mici nu se da decat mancare la borcanas, iar Rares e obisnuit cu mancare gatita: legume fierte, carne de pui, spanac, etc. Noroc ca niciodata nu plec de-acasa fara razatoare mea magica. Si ne descurcam cum putem: mar ras cu biscuit, banane cu biscuiti, suculet de portocale, cereale cu lapte, lapte, lapte, lapte si ceai din plin.
Acum e linistit in patut, azi am incercat sa nu ma apropi foarte mult de el, sa nu-l mai tin atata in brate, pentru ca racesc. Tusesc, sunt infundata, cand stau langa el imi pun masca pe nas, mi-e frica sa nu raceasca si el. In continuare i se administeaza antibiotic, dar mai rar acum.
Azi ne-a vizitat din nou un anestezist, ne-a prezentat riscurile anesteziei pentru RMN, eu si Adi am semnat consimtamantul. Inca nu se stie sigur daca facem RMN-ul maine sau poimaine.
Aici, in oras este sarbatoare, deja de joi. Este carnaval si s-a organizat aici, pe etaj, o petrecere pentru copiii internati. Unele asistente sunt mascate, copiii fug pe holuri, se joaca, asistentele canta. E frumos.

ora 17.54 Rares doarme, e asa linistit acum. De cand se simte mai bine pana si somnul e mai linistit. Dupa operatie se vaita mereu, si in somn gemea.

16.02.2010 ora 14.44
Rares tocmai a adormit. Nu am mai facut RMN-ul azi, s-a amanat pe mainepentru ora 11, nu am inteles exact de ce, stiu doar ca are legatura cu organizarea. Ne-a vizitat si seful de sectie, prof. Rauh, care mi-a confirmat ca daca RMN-ul arata bine joi vom fi externati. M-a intrebat daca totul e in regula, mi-a zambit cald, a salutat si a plecat. Asta imi place aici, nu se streseaza nimeni in fiecare dimineata ca vine vizita, ca la noi. Desi am observat eu ce inseamna vizita la noi: o formalitate si o sursa de stres pentru rezidenti. Aici in fiecare zi, cel putin o data pe zi vine in salon un medic impreuna cu asistenta, il consulta pe Rares, stam putin de vorba, ma intreaba daca am observat ceva in neregula, daca am intrebari, imi spune sa apelez la asistente pentru orice problema.

In rest, asistentele sunt prin preajma, au o camera chiar vis-avis de noi (cu pereti de sticla, le vezi tot timpul) si ori de cate ori e nevoie de ceva apas pe un buton de langa pat si se prezinta cineva. Am impresia ca aici nu exista asistente si infirmiere ca la noi, am observat ca dupa ce femeia de servici trece de dimineata cand face curat si spala pe jos, asistentele chiar schimba cosul de gunoi peste zi daca vad ca se umple sau sterg praful in camera.
Tratament nu mai avem, azi-noapte la 24 am luat ultima doza de antibiotic. Practic stam in spital doar pentru a mai face RMN-ul. Chiar i-am zis la Adi ca inca nu stiu nimic de factura, in afara de cei 5000 de euro pe car ei-am dat in prima zi prof. Bettag, aici inca nu ni s-a spus la cat se vor ridica costurile. Vom depasi nr de zile estimate pe deviz, si nu stiu daca atunci au fost luate in calcul toate analizele si testele care i s-au facut lui Rares.

ora 20.55 Rares doarme de 20 de minute, in general ora lui de somn e mai aproape de 22 decat de 21, dar era treaz de la ora 16.00 si a picat ca musca.
Rares inca a facut diaree, dar e din ce in ce mai bine, febra nu mai are deloc. In rest, nimic deosebit, doar ca, cu cat ne apropiem de ziua plecarii,cu atat mai nerabdatoare sunt sa ajungem acasa. E greu printre straini, oricat de amabili ar fi si oricat de multumita as fi fost de conditiile din spital. De-abea astept sa ma vad iesita de aici cu Rares. Cata rabdare si putere trebuie sa aibe mamele care stau cu lunile prin spitale cu copiii lor!
Imi doresc asa de mult ca lucrurile sa se schimbe de-acum incolo pentru noi si pentru Rares. Avem asa mare nevoie de liniste, dar si de putere pentru a lupta in continuare cu problemele pe care Rares inca le are: deficitul motor si vederea. Azi spuneam ca poate, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu exercitiile de recuperare cu care categoric trebuie sa continuam inca mult timp de-acum incolo, poate cand Rares va implini un anisor va putea sta in fundulet. Visez la lucruri care pentru alti copii de varsta lui sunt normale sau demult depasite. Vreau sa-l vad ca intinde manuta dreapta si apuca singur jucariile, vreau sa-l vad ca-si tine singur biberonul in gurita, vreau sa-l vad stand in fundulet, vreau sa stiu ca e bine. Atat cat se poate in situatia lui. Il iubesc atat de mult! Si-mi doresc o viata frumoasa pentru el, fara durere si fara marginalizare din partea celorlalti.

17.02.2010 ora 19.57
A mai trecut o zi, Rares tocmai a papat, vorbim de zor si ne studiem manutele. De fapt, doar dreapta, ca stanga e din nou cu perfuzii si bandajata pana la cot. Am scapat si de RMN, o alta mare incercare... Nu se putea fara peripetii. Prima problema a fost ca atunci cand medicul i-a bagat anestezia si serul in flexul prins la cap, asistenta a observat o pata uda pe cersaf. Rares deja era putin ametit de la siropul pe care i-l dadusera inainte, asa ca dr nu stia daca a intrat ceva anestezie in vena sau flexul era iesit detot. Asa ca a hotarat pe loc sa-i prinda alta vena, si sa-i dea un alt tip de sedativ.
RMN-ul trebuia sa dureze cam jumatate de ora, dar medicul nu iesea cu Rares. Stateam pe hol, nu stiam ce se intampla si mi se parea ca-l aud plangand. Aveam si o senzatie ciudata, am inceput sa-mi fac griji, mai ales ca trecea timpul si nu aflam nimic. Asistentele ieseau pe rand, spuneau doar "ok, ok", dar aveam senzatia ca nu e asa. Pandeam usa de cate ori se deschidea si ma uitam inauntru. Rares nu se vedea nicaieri, probabil era in camera speciala, in capsula. Intr-un final am strigat la operator si am intrebat daca totul e in regula, si mi-a raspuns ca da. Rares impreuna cu medicul si una din asistente au iesit dupa mai mult de 2 ore. Dar am trecut si peste asta. Puiul meu e un luptator, cateodata ma gandesc ca e greu de crezut prin cate a trecut inca de cand era in burtica.

18.02.2010 ora 09.50
Aseara ne-a vizitat prof Bettag, RMN-ul arata foarte bine, asa ca azi ne externam. Inca nu stiu la ce ora, dar nu mai conteaza, pentru ca diseara vom fi impreuna cu tati :)




Vom mai sta pana sambata dimineata la casa de oaspeti din celalalt spital. Azi dupa-masa trebuie sa ne intalnim cu prof Bettag, care ii va da pansamentul jos lui Rares si vom mai sta de vorba.
Ma bucur ca este totul bine si stiu ca va fi din ce in ce mai bine, asa cum trebuie sa fie.

21.02.2010 ora 13.19
Suntem in masina, in drum spre casa :) Totul este in regula, profu' l-a vazut vineri ultima data pe Rares, i-a taiat nodurile de la fire si ne-a dat indicatii cu privire la urmatorul control (RMN peste 6 luni). A fost foarte amabil pana la final, i-am facut si o poza :).


Din Trier am plecat sambata dimineata, Ewald a venit dupa noi si in jur de ora 14.00 am ajuns in Eislingen, la fam Seeler. Am prins o zi cu soare, dupa-masa am iesit cu Rares afara, am fost si la cumparaturi. Noaptea ne-am petrecut-o la noii nostri prieteni, iar dimineata la ora 4 ne-am pornit la drum.











Rares suporta destul de bine drumul, e mai greu pentru ca e zi si e mai mult treaz decat la venire cand am circulat mai mult noaptea. Dar eu sunt multumita, pentru ca il vad ca e mai bine.

Ar trebui sa ajungem acasa in jur de ora 21-22. Sper ca vremea sa fie la fel de frumoasa ca si pana acum, e soare si uscat.

Am ajuns in Timisoara pe la ora 21, si acasa la noi, in Peciu, dupa ora 22. ACASA, in sfarsit!

Inchei spunand ca imi doresc din toata inima sa nu mai trebuiasca sa traiesc vreodata experienta internarii cu Rares intr-un spital, nici macar in Germania :), desi am fost foarte multumiti de tot ce s-a intamplat acolo. Va multumesc tuturor care ati facut posibil ca noi sa ajungem in Trier si sa ne intoarcem cu bine de-acolo.

marți, 23 februarie 2010

Avem vesti si despre Raul

Stiu ca sunt inca datoare cu detaliile calatoriei noastre in Germania, promit ca in cateva zile am sa le postez.
Intre timp insa, vreau sa va anunt ca Raul Spinu, baietelul vecinilor nostri si prietenul mai mic al lui Rares, este in prezent in Germania. Asa cum scriam cu mai mult timp in urma, parintii lui au reusit sa obtina formularul E112 si pe 15 februarie s-au prezentat la dr Eugen Sandica, conform programarii. Raul a fost operat pe 18 februarie, in prezent este inca la terapie intensiva, dar este din ce in ce mai bine. Dr Sandica spune ca sunt sanse sa vina mai repede acasa, daca va aduceti aminte perioada estimata pentru spitalizare a fost de 4 saptamani.
Raul acum este "roz" :), asa a spus dr Sandica dupa operatie, inainte din cauza malformatiilor cardiace culoarea sa era mereu vinetie, mai ales cand era agitat.
Ma bucur mult ca pot sa va dau doar vesti bune atat despre puiutul nostru, cat si despre Raul. Dumnezeu ne-a mai dat tuturor o sansa si vom fi mereu recunoscatori pentru asta.

duminică, 21 februarie 2010

ACASA, in sfarsit!!!

Cu doua ore in urma am ajuns acasa dupa un drum lung si obositor.
Ne-am intors cu vesti bune despre Rares, care este vizibil mai bine decat inainte de plecare. Operatia a fost un succes, Rares a fost operat pe 11 februarie, a stat 24 de ore la terapie intensiva si si-a revenit foarte repede si foarte bine. La doar 3 zile dupa operatie am inceput sa vad primele rezultate, desi neurochirurgul mi-a zis ca va dura chiar luni de zile recuperarea lui, mai ales din punct de vedere motor.
Important e ca suntem pe drumul cel bun, ca Dumnezeu ne-a ajutat prin puterea Lui si prin generozitatea celor care au contribuit cu donatii si nu numai, la insanatosirea puiutului nostru. Si nu vom inceta sa multumim pentru asta.
Voi reveni in zilele urmatoare cu detalii.
Va multumim inca o data tuturor.