Despre mine

Fotografia mea
M-am nascut pe 08.05.2009 in Timisoara, intr-o zi de vineri, la ora 13.00. Nu prea am plans cand am venit pe lume pentru ca eram foarte obosit si speriat de tot ce se intampla in jurul meu. Pana la urma mi-am dat drumul incet dar sigur, mai ales pentru ca cineva imi umbla in nas, dar m-am linistit cand o mana m-a ridicat si m-a asezat apoi pe pieptul mamei. In rest nu prea imi mai aduc aminte nimic din primele zile, pentru ca dormeam mult. Acum sunt mai maricel, in 08.11.2009 fac 6 luni, imi place sa ascult ce se intampla in jurul meu, sa mananc fructe pasate si sa ma joc cu manutele. Dar cel mai mult imi place sa fiu bagat in seama.

miercuri, 8 mai 2013

La multi ani, puiutul meu!

Acum patru ani, la ora 13 fix, venea pe lume Rares. Au fost cei mai frumosi si cei mai grei ani din viata mea. Am trait totul la cea mai mare intensitate, fiecare zi, ceas si minut; fiecare gangurit, fiecare hohot de ras sau de plans. Am invatat multe si am vazut multe. Au fost momente cand am picat in genunchi si am zis ca nu mai pot, dar a fost suficient sa ma uit la el ca sa ma ridic mai puternica decat inainte. Datorita lui au intrat in viata mea oameni pe care nu i-as fi cunoscut niciodata daca n-ar fi existat el. Oameni carora le sunt recunoscatoare. Datorita lui m-am apropiat de Dumnezeu si am invatat sa iert, am invatat sa accept ca viata nu e mereu asa cum imi doresc si ca depinde doar de mine sa o traiesc asa cum trebuie, bucurandu-ma de fiecare moment, bucurandu-ma de lucrurile marunte din jur, dar atat de insemnate. Si cel mai important, datorita lui Rares am invatat sa fiu un om mai bun decat am crezut vreodata ca pot fi. Multumesc puiul meu frumos. Nu pot sa cuprind in cuvinte iubirea pe care o simt cand ma gandesc la tine. Ma rog azi si mereu, in fiecare secunda, sa vina ziua in care sa fii bine, sa poti intelege tot ce scriu despre tine, pentru tine si prin tine. La multi ani, puiutul meu!

miercuri, 27 februarie 2013

NACD - o mare speranta

Dragi prieteni,

Incep prin a va multumi celor care m-ati cautat dupa ce ati citit ultima mea postare... facuta intr-un moment greu, in care am simtit nevoia sa ma descarc. Si la momentul respectiv, aceea a fost cea mai buna solutie si singura pe care am avut-o la indemana...
Unii dintre voi stiti din mesajele trimise pe mail, altii veti afla abia acum, ca am hotarat sa il inscriu pe Rares intr-un program complex de recuperare conceput in urma cu mai bine de 30 de ani de un domn din SUA, pe numele sau Robert J. Doman. Academia Nationala pentru Dezvoltarea Copilului (NACD) este mai mult decat o institutie in America. Este o raza de speranta pentru copiii cu dizabilitati, o sansa la mai mult pentru copiii sanatosi si o rampa pentru copiii supra-dotati. Pentru ca se ocupa la fel de bine de toate aceste categorii. Desi la ei sunt cunoscuti si activi de atatia zeci de ani, la noi au aparut abea acum un an si 3 luni. Datorita lui Robert Cristian, un baietel din Galati. Mai bine zis, datorita Georgianei, sora lui care a gasit aceasta asociatie, fiind prima familie din Romania care a intrat in acest program. Datorita lor acum suntem aproape 20 de familii acceptate in program, iar in mai urmeaza sa ne intalnim la Bucuresti cu insusi Bob Doman. Puteti citi despre Robert si progresele lui ca urmare a intrarii in programul NACD aici: http://robertcristian.wordpress.com/category/programul-nacd/
Dupa ce am citit cat am putut de mult despre ce face aceasta asociatie, despre ce presupune acest program, dar si despre ce rezultate uimitoare au toti copiii intrati in program, am hotarat ca trebuie sa il inscriu si pe Rares. Asa ca am luat legatura cu cei din America, am schimbat cateva mesaje, am purtat si o discutie pe skype si iata-ne acceptati in program :). Pe 14 mai a.c. la ora 11 avem programata intalnirea cu fondatorul acestui program, intalnire in cadrul careia Rares va fi evaluat si in urma careia vom primi un program complex de recuperare.
Ceea ce este diferit la abordarea americanilor este faptul ca pun foarte mare accent pe ideea de parinte-terapeut. Pentru ca nimeni nu poate cunoaste copilul mai bine decat propriul parinte... O alta chestiune care m-a uimit este ca ei vad potential in fiecare copil, indiferent daca acesta este bolnav sau sanatos. Si ca, indiferent de ce probleme ar avea, copilul poate evolua daca este stimulat. Cu o anumita frecventa, durata si intensitate. Am ascultat inregistrarea unei conferinte tinute de Bob Doman, 6 ore de inregistrari... in care am aflat lucruri pe care nu mi le-a spus nici un medic pana acum si am fost la o gramada, slava Domnului... lucruri asa de simple, asa de logice... la care nu m-am gandit niciodata inainte.
Ceea ce ma incanta este ca fac si cercetare, ca nu folosesc aceleasi metode cu toti copiii, ca fiecare copil este tratat ca o individualitate aparte, cu un mare potential de dezvoltare. Au peste 3000 de metode de lucru dezvoltate in cei cativa zeci de ani de cand exista.
Dar sa va spun, pe scurt, in ce consta de fapt acest program de recuperare: in primul rand are loc o evaluare a copilului. In urma evaluarii din toate punctele de vedere (se au in vedere mai multe functii si nivelul la care se afla copilul dpdv al indeplinirii acestor functii) se stabileste un program complex, care consta dintr-o serie de exercitii (30, 40 sau poate chiar mai multe) pe care parintele va fi invatat sa le exerseze cu propriul copil. Zilnic, de 3-4 ori pe zi. La fiecare 3 luni au loc reevaluari ale copiilor intrati in program (de 3 ori pe an via Internet, iar o data pe an fata in fata) iar exercitiile sunt adaptate in caz ca se considera necesar. De asemenea, se primesc recomandari cu privire la diverse materiale didactice ce vor fi folosite in unele din aceste exercitii, sau chiar suport in achizitionarea lor din State. De asemenea, este denumit un supervisor din partea academiei cu care poti intra in legatura zilnic pentru nelamuriri sau indicatii.
Costul acestui program ajunge la aproximativ 3700 de dolari pe an, la care se adauga contravaloarea materialelor didactice recomandate de ei, necesare in efectuarea unora dintre exercitiile din program. Unii dintre voi ati spune... sa dai 3700 de dolari ca sa lucrezi singur cu propriul copil??!! DA. Pentru ca rezultatele celor care sunt in program sunt uimitoare. Pentru ca imi dau din nou sperante ca intr-o zi Rares va fi mult mai bine decat imi puteam imagina in urma cu 3 luni. Am foarte mare incredere, dar stiu, in acelasi timp, ca va depinde foarte mult de mine ca Rares sa inregistreze progrese similare celorlalti copii sau chiar mai mari. Am si un regret, ca nu am stiut de acest program mai devreme sau chiar cand am descoperit ce probleme are Rares... sunt convinsa ca altele ar fi fost progresele lui in ziua de azi.
Nu pot decat sa inchei aceasta postare cu o rugaminte adresata tuturor celor care mai urmariti acest blog... in caz ca nu ati directionat cei 2% din impozitul pe venit aferent anului 2012, va rog sa o faceti pentru noi, pentru Asociatia Un copil pentru copii (detalii pe www.uncopilpentrucopii.ro). Din fericire, avem suma necesara primului an de program, am si platit primul avans de 450 de dolari. Dar avem nevoie de cel putin 300 de formulare pentru a putea sustine plata programului si anul viitor... astazi avem adunate putin peste 180... Va multumesc.

Si, ca de obicei, postez si cateva poze cu frumosul si bolnaviorul meu Raresel (o viroza urata nu ne lasa in pace de peste 2 saptamani...)... enjoy :), poze de la sarbatori, ca n-am apucat sa vi le arat...

Rare si verisorii lui, Andrei si Andreea
Domne, ce obosit sunt!!!
La sanius... "faceti ceau la mami"

Tati, pune ala mai incolo!

Stai sa pun si eu un glob :)

Mami, uite am reusit!
Acum ne prostim si tu nu ne lasi in pace... 
Oare ma vede cineva ca vreau sa iau bradutul asta? shhhh
Ce, ai vazut ceva??!
Stai, numai sa gust putin...
Na hai, ca l-am muscat... nu zice mami nimic :)
Mami, ma lasi sa scriu si eu ceva?
Doar calculatorul imi lipseste...


luni, 4 februarie 2013

Ganduri... partea intai / TRENUL VIETII

V-ati gandit vreodata la destinul vostru ca la un tren?
Eu da, din ce in ce mai des in ultimele zile... si am senzatia ca undeva, la un moment dat, am ratat o statie... sau am luat un tren gresit... sau poate l-am pierdut pe cel pe care trebuia sa-l iau de fapt... nu stiu... si nu pot sa spun STOP, sau sa schimb trenul, pentru ca NU POT.
Si ma mai gandesc la ceva foarte des in ultimele zile: ca viata mea este total diferita fata de cum mi-o imaginam eu cand eram copil si-apoi, cand eram adolescenta... Si iarasi, NU POT sa fac nimic sa schimb asta... Am fost un copil cuminte, imi aduc aminte si acum ca veneam de la scoala, nici nu dadeam uniforma jos si saream la birou sa-mi fac temele. Am fost premianta din clasa I pana in a VIII-a, am fost vazuta ca un out-sider in perioada liceului, dar mi-am gasit locul in facultate, pe care am terminat-o ca sefa de promotie, am ajuns sa lucrez in resurse umane, sa iubesc ce fac si sa-mi doresc mai mult... si dintr-o data... trenul meu a luat-o la vale cu o viteza incredibila si nu mai stiu cum sa-l opresc. Am un copil minunat fara de care nu imi pot imagina viata, care mi-a adus lumina in suflet si m-a facut un om de o mie de ori mai bun decat as fi visat vreodata ca pot fi, doar ca trenul meu nu se mai opreste... merge la vale.
Azi am vorbit cu cineva la telefon si am plans... si ea mi-a zis "hai ma, Diana, tu ai fost mereu cea care ne incurajai pe noi..." da, cred ca asa a fost. Pentru ca mereu am gasit puterea sa ma ridic de jos, indiferent cat de mult as fi cazut in gol... si stiu ca si acum o voi gasi, doar ca e atat de greu...
Stiti ce e ciudat la trenul asta? Ca pierzi calatori care credeai ca vor fi alaturi de tine pana la destinatie dar, in acelasi timp, pot veni altii care sunt mai haiosi, sau mai curati, care nu scuipa seminte pe jos si nu taie scaunele cu briceagul. Da, poti sa-ti faci prieteni noi, poate chiar atunci cand simti ca cei pe care credeai ca te poti baza te-au dat la o parte. Pentru ca asa e trenul asta, unii coboara si altii urca... Si pentru ca asa aranjeaza Dumnezeu lucrurile.
Dar cum spunea cineva, pe undeva, candva...  maine e o noua zi.